Comentariu

Lacustră

George Bacovia

Poezia Lacustră transmite un acut sentiment al singurătăţii, al izolării, ilustrând, întocmai ca Plumb, corespondenţa într-o stare fizică – a naturii – şi o stare psihică – a individului. Comuniunea om-natură este, însă, în alt registru decât cel mioritic-popular sau romantic. Intemperiile unei naturi ostile (cu ploi diluviene) exacerbează până la insuportabil, eul poetic bântuit de obsesii şi terorizat de singurătate. Mecanismul psihologic este identic, dar în Plumb este primordial sentimentul morţii, în vreme ce în Lacustră prevalează sentimentul singurătăţii.

Poezia a fost publicată în Cronica Moldovei, Bucureşti 1913, şi apoi a fost inclusă în volumul reprezentativ, Plumb, 1916, fiind concepută în anul 1900 şi definitivată în 1906.

Cele patru strofele poeziei, organizate simetric (prima şi ultima redând ca într-o “ramă” cadrul real al meditaţiei poetice, celelalte sugerând recluziunea într-un spaţiu imaginar, al visului marcat de coşmaruri şi obsesii) se grupează în jurul cuvântului cheie lacustră care, întocmai ca plumbul din poezia cu acelaşi titlu, este un “nod” de sensuri figurate, o metaforă simbol. În semnificaţiile acestuia trebuie căutate, aşadar, sensurile poeziei, deoarece exacerbarea senzaţiei de umed va conduce în final la crearea atmosferei poetice şi la transmiterea stării psihice. Cuvântul lacustră, însemnând de fapt “locuinţă lacustră”, face trimitere la locuinţele preistorice ridicate pe stâlpi la marginea sau în mijlocul lacurilor cu scopul de a oferi o minimă protecţie în faţa diferitelor primejdii. Poetul, izolat în camera sa, percepe ca pe o povară insuportabilă solitudinea (“sunt singur”), ca în cavoul din Plumb (“stam singur”). Nu este camera macedonskiană (“pustie şi albă”), nici cea eminesciană (cu focul pâlpâind în sobă), mediu propice scrisului, romantic, ci o cameră a suferinţei psihice, simbolistă, o cameră de tortură. Intemperiile de afară, care nu permit evadarea salvatoare, creează senzaţia captivităţii (“De-atâtea nopţi aud plouând”). Percepută sonor (“aud plouând”), ca în Plumb (“scârţâiau coroanele”), senzaţia dată de ploaia biblică este percepută de eul poetic ca o suferinţă universală, ca un plâns al materiei. Şi aici, ca în Plumb, auditivul (exterior) se transformă în tactil (interior), obiectivul în subiectiv. Ţârâitul nesfârşit al ploii de afară creează în interior senzaţia de umed: poetului i se pare că doarme pe “scânduri ude”, că este izbit în spate de un val. (În Plumb senzaţia era de frig). Sub imperiul acestor senzaţii se face translaţia în imaginar, camera poetului devine o locuinţă lacustră (nu un romantic Bagdad), înconjurată de ape şi bântuită de primejdii, iar poetul unul din acei primitivi terorizaţi de spaime (iar nu zeiescul emir macedonskian). Spaimele ancestrale ale fiinţei străbat istoria (“un gol istoric se întinde”) în somn (“dorm”), punând în evidenţă fragilitatea acesteia în faţa destinului. Ele devin coşmaruri (“tresar în prin somn”), accentuând sentimentul se insecuritate (“mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”; “simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”). Trezirea din somnul  agitat înseamnă întoarcerea din spaţiul imaginar în real (strofa IV), dar starea psihică e alta. Singurătatea asaltată de pluvial se transformă în spaimă şi aşteptare (“Tot tresărind, tot aşteptând”), întocmai cum în Plumb sentimentul morţii se converteşte în strigăt (“am început să-l strig”).

Starea poetică tipic bacoviană, nevroza, este generată de solitudine şi exacerbată de un factor climatic sau de mediu. La realizarea acesteia contribuie şi câteva elemente poetice formale: gerunziile (plouând, aşteptând), nehotărâte atâtea, atâta, repetiţiile (singur) etc.

Prăbuşirea lumii sub imperiul ploii  se circumscrie ideii bacoviene de dezagregare, iar fiinţa umană, în singurătatea ei ancestrală, trăieşte acut senzaţia sfârşitului într-o aşteptare înspăimântată.