Plumb - volum de poezii

George Bacovia - Plumb

Dormeau adinc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur in cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea intors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur linga mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

Universul poeziei

George Bacovia

           

            Acest univers al poeziei este inclus în volumele “Plumb” 1916, “Scânteie galbene” 1926, “Comedii în fond” 1936, Stanţe burgheze” 1946 şi “Poezii” 1956. Urmărind opera lui Bacovia vom constata că avem de a face cu o operă autentică şi originală. El mărturisea “mi-a plăcut în artă să urmăresc o problemă. Deşi am citit în tinereţe Rebo Baudelaire şi alţii n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi sau maimuţe”. Totuşi Bacovia va recunoaşte influenţa lui Baudelaire, Rollinaţ, Urlaine şi Edgar Allan Poe în versurile unor poezii ca “Sonet” sau “Finiş”. Aceşti poeţi îl influenţează prin gustul pentru oribil, nevroze, iubirea morbidă, culoarea şi sunetul care creează sugestia. Din literatura română Bacovia este prevestit de Ion Păun Pincio şi Macedonski prin motivul ploilor, al nopţilor, al corbilor, prin folosirea instrumentelor muzicale şi predilecţia pentru imagini muzicale. Bacovia aduce o tonalitate nouă în lirica românească. În poezia lui domină cerul de plumb apăsător, orizontul închis, străbătut de corbi, abatoare, ospicii, toamna galbenă, macavrul (macabrul).

            Temele poeziei bacoviene sunt:

            1.) Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la el un pustiu lăuntric, care anticipează sfârşitul. Camera în care trăieşte poetul este plină de fantasme, care îl înspăimântă. Ca dovadă poeziile “Gri”, “Singur”:

“Şi ninge-n miezul nopţii glacial...

Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,

Pe vatră-n para slabă, în jăratec,—

Încet cad lacrimi roze, de cristal.”

            2.) Infernul citadin. Oraşul este la Bacovia un târg de provincie cu uliţe desfundate, cu care mărunte, cu noroi, cu dezolare:

 “Prin măhălăli mai neagră noaptea pare

Şivoaie-n care triste inundară

Şi auzi tuşind o rate-n sec, aramă

Prin ziduri vechi ce stau dărâmate.”

(“Sonet”)

            Este un oraş cu cârciumi pline de disperaţi “Seară tristă”. La marginea oraşului bacovian e abatorul, un adevărat câmp de execuţie “tablou de iarnă”. Oraşul are parcuri în descompunere “Decor”, “În parc”, iar în aceste parcuri cântă fanfara militară “Fanfara”. Este un oraş cu copii bolnavi “Moină” şi în acest oraş noaptea nu mai stârneşte emoţii.

            3.) Natura la Bacovia este prezentă pron anotimpurile preferate care sunt toamna şi iarna. Dintre fenomenele naturii frecvente sunt ploaia, vântul, zăpada. Aşa avem în poeziile “Pastel”, “Spre toamnă”, “Nervi de toamnă”, “Plouă”:

“E toamnă, foşnete somn…

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol…

Şi-i frig, şi burează.”

                                                (“Nervi de toamnă”)

            4.) Sentimentul morţii. În oraşul bacovian se înmulţesc decesele, poetul ajunge să se considere şi el un cadavru, cum se întâmplă în poezia “Renunţare”:

“Se uita-n grădina noastră

Luna albă, moartă —

Plumb, — corpul meu căzu

Pe banca de piatră.”

            5.) Erosul este prezentă în poezia lui Bacovia. Casa iubitei este pentru poet adăpost ca şi în poezia “Decembrie”.

            Coloristica poeziei baciviene

            Influenţat într-o oarecare măsură de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile prin corespondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate este negru, prin care se realizează o atmosferă de infern. Avem poezia “Negru” în care se găsesc alăturate sicrie metalice, ase şi negre, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată prin negru ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru tristul Amor are penele carbonizate. Uneori negru apare în contrast cu albul creând un decor de doliu funerar. Dovadă poezia “Decor” în care:

“Copacii albi, copacii negri

Stau goli în parcul solitar

Decor de doliu funerar

Copacii albi, copacii negri.”

            Alături de negru Bacovia foloseşte violetul. În amurgul de toamnă violet plopii îi par poetului nişte “apostoli în odăjdii violete”. Până şi frigul în imaginaţia sa are culoarea violetului în “Plumb de iarnă”. Ca să transcrie sentimentul tristeţii sfâşietoare poetul îi asociază violetului galbenul:

“În toamna violetă

Pe galbene alei

Poeţii trişti declamă

Lungi poeme.”

            Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului (bolii) şi a mizeriei:

“Şi noaptea se lasă

Murdară şi goală

Şi galbeni trec bolnavi

Copii de la şcoală.”

(“Moină”)

            Roşul când apare incidental în poezia bacoviană este culoarea ftizici (tuberculoză) şi e figurat prin sângele tuberculaţilor “al atacaţilor”. Într-un amurg bolnav, însângerat frunzele curg de pe ramuri ca “lacrimi mari de sânge”. Tot de sânge pare lacul şi luna.

            Peste acest peisaj colorat când în gri, când în fumuriu de plumb, când în galben, negru, violet Bacovia aşează vieţile oamenilor.

            Plumb

“Dormeau adânc sicriele de plumb

Şi flori de plumb şi funerar vesmânt —

Stam singur în cavou… şi era vânt…

Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig —

Stam singur lângă mort… şi era frig…

Şi-i atârnam aripele de plumb.”

            Face parte din volumul “Plumb” apărut în 1916. Se pare că are la bază şi un element autobiografic: o vizită pe care Bacovia o face la Bacău la cavoul familiei Sturza. În cavou erau nişte sicrie masive de plumb peste care erau depuse covoare de plumb. Acest interior straniu lui-a impresionat pe scriitor şi îl găsim prezent în poezia “Plumb” care prin întregul ei contest realizează un univers şi o artă poetică. Poezia este formată compoziţional din două catrene simetrice. Avem un cadru format din cavou care poate să fie simbol al cavoului ca şi casă, oraş, lumea meschină sau propriul corp în care sălăşluieşte un suflet de plumb.

            Poezia cuprinde câteva motive principale printre care acela de moarte sugerat prin concepte de moarte, ca sicrie de plumb, funerar, vestmânt, mort şi cavou. Moartea mai este sugerată şi prin concepte de somn, poetul arătând că “dormeau adânc sicriele de plumb”, iar mai departe “dormeau întors amorul meu de plumb”. Acelaşi motiv al morţii este sugerat şi prin conceptul de iarnă. În cavou era vânt, lângă mort era frig. Pe lângă motivul principal al morţii apar şi motive secundare, ca amor, tristeţe, însingurare.

“Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig —

Stam singur lângă mort… şi era frig…

Şi-i atârnam aripele de plumb.”

            În cadrul poeziei cuvântul cheie este “plumb” repetat obsesiv. Cuvântul este întâlnit în realizarea rimei din versurile 1 şi 4 în fiecare strofă, precum şi în realizarea cezurii (o pauză în mijloc de vers) versului al doilea.

            Bacovia foloseşte sensuri ale cuvintelor pentru a rezulta simboluri. Astfel nemişcarea, încremenirea sunt cuprinse în cuvintele referitor la sicrie de plumb. Greutatea, oboseala, incapacitatea de a zbura datorită iubirii au ca simbol amorul cu aripile de plumb.

            În ce priveşte limbajul poeziei se poate urmări evoluţia de la epitet la metaforă. Astfel straniul are ca metaforă amor de plumb. Apăsător are metafora aripile de plumb. Această metaforă aminteşte de albatrosul rănit al lui Charles Baudelaire. Sărăcia are ca metaforă flori de plumb, sicrie de plumb. De la metaforă Bacovia ajunge la simbol ca putere de sugestie. Întreaga atmosferă sugerează monotonia, plictisul, mediul meschin cu străluciri de o clipă, de aceea Bacovia foloseşte plumbul, care are o culoare cenuşie, dar care zgâriat dobândeşte un luciu, care se oxidează repede. Folosirea plumbului este o influenţă simbolistă, fiindcă simboliştii erau preocupaţi de magie. şi în această activitate plumbul se topeşte, se aruncă în apă rece şi forma pe care o ia duce la diferite interpretări. Întreaga poezie reflectă de fapt soarta intelectualului într-un oraş provincie.

            În cadrul poeziei se remarcă muzicalitatea versurilor, poezia în ansamblu seamănă cu tânguirea unui suflet apăsat. Muzicalitatea se realizează prin folosirea cuvântului plumb, cuvânt cu sonoritate închisă în care o vocală este închisă între patru consoane. Muzicalitatea se realizează şi prin folosirea sunetelor închise în cuvintele puse în finalul versurilor “vesmânt”, “vânt”. Bacovia foloseşte cuvinte stridente cu valoare onomatopeică “scârţâiau”, “strig”, “frig”. Au o mare frecvenţă vocalele u, î şi se repetă diftongul au, triftongul erau urmate de a iniţial al cuvântului următor, care sugerează geamătul poetului ca erou al atmosferei apăsătoare.

            Elementele morfo-sintactice au o simetrie aproape perfectă reflectă monotonia. Avem verbe la imperfect care accentuează atmosfera macabră. “dormea”, “scârţâia”. Apariţia verbului “să strig” precedat de “am început” exprimă momentul de tensiune maximă, exasperarea poetului. Repetarea conjuncţiei “şi” di versul 1 şi 4 evidenţiază cauza disperării poetului:

“Stam singur lângă mort… şi era frig…

Şi-i atârnau aripile de plumb.”

            Lacustră

“De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…

Sunt singur, şi mă duce-n gând

Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val —

Tresar prin somn, şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-acelaşi vremuri mă gândesc…

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…

Sunt singur, şi mă duce-n gând

Spre locuinţele lacustre.”

            Poezia comunică un sentiment al însingurării totale într-o lume de care poetul se simte despărţit printr-un gol istoric. Sentimentul este de dezagregare a individului sub imperiul apei, individ apropiat de moarte. În poezia altor scriitori focul purifică, apa fertilizează. La Bacovia aceste două elemente reprezintă moartea lentă.

            În cadrul poeziei avem o succesiune de motive: Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza.

            Descoperiri în poezie o suprapunere de planuri. Avem un plan exterior al lumii şi al naturii şi un plan interior al poetului. Legătura dintre planuri se realizează prin percepţii pornite din subconştient. Poetul tresare dintr-un somn similar morţii şi începutului, somn agitat fiindcă generează ameninţarea morţii. Somnul lui Bacovia este răsturnat fiindcă presupune coşmar. El descoperă o realitate care îl desfiinţează ca om strivind orice iniţiativă. Prima şi ultima strofă sugerează dimensiunea infinitului printr-o senzaţie auditivă. Cele două strofe sunt aproape identice cu deosebirea celui de al doilea vers:

“De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…

Sunt singur, şi mă duce-n gând

Spre locuinţele lacustre.”

            Versul al doilea schimbat în ultima strofă “Tot tresărind, tot aşteptând…” are valoare de simbol semnificând adâncirea însingurării până la dispariţia totală.

            Amintirea locuinţelor lacustre semnifică întoarcerea ni timp ce subliniază sentimentul singurătăţii. Starea de nevroză provocat de plânsul materiei din prima strofă se corectează cu frica din a doua. În existenţa primitivă podul rămas la mal înseamnă un pericol. De aceea poetul tresare prin somn “… şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”. În această strofă deja imaginile vizuale sunt înlocuite cu cele tactile şi organice, care le simţim cu organe vitale.

            Aici apare epitetul ud în care intră simbolul de solitudine (singurătate) plâns, necunoscut, poetul afirmând:

“Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val —“.

            Nu găsim din partea poetului nici un gest de apărare atunci când îşi dă seama că este ameninţat de moarte fiindcă “n-am tars podul de la mal”.

            În strofa a III.-a poetul se confundă cu începutul afirmând:

“Un gol istoric se întinde,

Pe-acelaşi vremuri mă gândesc…”.

Imaginea piloţilor grei simbolizează apăsarea, dar se include şi timpul greu, succesiunea nopţilor, lumea însăşi este grea, poetul simţind o înfrângere interioară.

            În ultima strofă sentimentul de monotonie exasperantă îl redau gerunziile plouând, aşteptând, care rimează cu substantivul gând. Întreaga viaţă este o eroziune redată de Bacovia prin pilonii izbiţii continuu de apă şi care în final se prăbuşesc. Poetul aude plânsul naturii ca simbol al însingurării, al izolării:

“De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…

Sunt singur, şi mă duce-n gând

Spre locuinţele lacustre.”

MUZICA IN POEZIA LUI G.BACOVIA

Mai mult decat pictura ,muzica reprezinta poezia nativa a lui Bacovia. Muzicalitatea conceptuală a poetului( invocarea instrumentelor muzicale )e transfigurata pentru a fi restituită versului , sadita în substanta  acestuia . E , în primul rand un mediu  sensibilizat pana la maxim, pe care poetul îl  diferentiaza însa de sentimentalismul “obositor”: un pur impuls al muzicii:

Muzica sonorizaorice atom…

Dor de tine , si de alta lume,

Dor…

Plana:

Durere fara nume

Pe om …

Toti se gandeau la viata lor,

La disparitia lor.

Muzica sentimentiza

Obositor,-

Dor de tine, si de alta lume,

Dor …

Muzica sonoriza orice atom.

(Largo)

Procedeul muzical traduce direct obsesia , care nu e decat un refren al unui motiv psihic.Prin repetitie , versul devine invaluitor, insinuant , sfredelind aerul obisnuit de torpoare, cu cate un cuvant memorabil :

Copacii albi ,copacii negri,

(Decor)

Oh, plansul talangii cand ploua!

(Ploua)

Desi… acestea sunt lucruri din trecut!

(Memento)

Liceu,-cimitiir

Al tineretii mele…

(Liceu)

Mai interesand de urmarit este insa efectul constructiv de sugestie sonora , care insoteste viziunea bacoviana cu un ritm aparte, dedublandu–I  “continutul” intr-un spectru muzical.Rafinamentul poetului e atat de avansat, incat izbuteste a mladia materia verbala dupa un instinct auditiv, a o transforma intr-o fantomatica existenta secunda.Iata  miscarea arborilor in camp, in versuri care au absorbit tot suflul vantului :

Amurg de toamna pustiu , de huma ,

Pe camp sinistre soapte trecpe vant –

Departe plopii s-apleaca la pamant

In larg balabs lenevos, de guma.

(Amurg de toamna)

Picurul monoton, minor melancolic al ploii:

Singur ,singur,singur,

Intr-un han, departe –

Doarme si hangiul,

Strazile-s desarte,

Singur,singur,singur …

Ploua , ploua, ploua …

Vreme de betie -

Si s-asculti pustiul,

Ce melancolie !

Ploua,ploua,ploua …

(Rar)

Toamna redata intr-o textura de sunete metalice si vaier de frunze:

Rasuna din margini de targ

Un bangat puternic de arma ;

E toamna … metalic s-aud

Gornistii,in fund , la cazarma.

S-aude si-un clopot de scoala,

E vant , si-I pustiu , dimineata;

Hartii si cu frunze , de-a valma,

Fac roata-n varteje ,pe-o piata .

(Toamna)

sau, pe spatiu expresiv abreviat, cu o infantila miscare de voiosie:

Rasuna , trist , de glasuri ,

Campiile pustii, -

Si pocnet lung, si chiot

S-aude-n deal la vii.

C-un zmeu copii alearga,

Copil, ca ei, te vezi,

Si plangi ,, si-I frig de toamna …

Si-I pacla prin livezi.

(Alean)

Tonul tandru al celei mai fragede idile bacoveniene:

Aurora violeta

Ploua roua de culori –

Venus , plina de fiori,

Pare-o vie violeta.

(Matinala)

aerul solemn de crepuscul imperial , in verbalele falduri:

Havuzul din  dosul palatului mort

Mai arunca, mai ploua, mai plange-

Si stropii cazand, in amurg,  iau  culori:

De sineala,de aur, de sange.

(Amurg antic)

triumfala intonatie , cadenta retorica atat de lucid adoptata si totusi aburita de o launtrica oboseala:

O noapte de sineala din vremi voevodale …

Plecase voievodul in lupte blestemate;

Iar eu o pazeam domnita  incchisa  in cetate –

O, noaptea , de sineala, de epoci triumfale …

(Balada)

ritmul vaporos al valsului  lugubru:

La geamuri , toamna canta funerar

Un  vals indoliat , si monoton …

-          Hai sa valsam, iubito, prin salon ,

Dupa al toamnei bocet mortuar.

(Vals de toamna)

acel stil somnoros, traind epuizarea subiectiv-obiectiva:

Uitarea venea … avenit ,

O lacrima cade jos, totul tace,

Lampa obosita a clipit,

Orice obiect atins sopteste : - lasa-ma-n pace …

De-acum …

Auzi ploaia plange pe drum,

Pe un adanc tumult,

Pe urma unui mic pantof intr-un parc de demult.

Adorm … ascult …

Afara, la fereastra, toamna a spus:

-          Of !…

(Nocturna)

dezorganizarea, in fine , a orcarei muzicalitati, cu vorbe vestede cazand cum frunzele:

Tacute locuri … curent

Pe podul garlei … se dezgheata –

Corbi …

Ce inteles … viata

Ce altadata, nimeni …

Crengi in violenta ceata –

Curent pe podul garlei …

Burgheze zari … viata.

(Pastel)

alcatuiesc un spatiu sonor in care poetul “compozitor de vorbe”, evolueaza ca-n transa , nu fara ca ,in cele din urma ,constiinta sa artistica  sa nu prefire indelung rezultatele dobandite .

        Uneori se investe insa o inadecvare intre cadenta sonora si sugestia lirica pe care a mizat poetul, o alterare a tonalitatii interioare bacoviene:

Copacii albi, copacii negi

Stau gol in parcul solitar;

Decor  de doliu, funerar …

Copacii albi,copacii negri.

In parc regretele plang iar …

(Decor)

Toamna suna-n geam frunze de metal,

Vant.

In tacerea grea, gand si animal

Frant.

In odaie, trist suna lemnul mut :

Poc.

Umbre imprejur intr-un gol, tacut

Loc.

(Monosilab de toamna)

In asemenea imprejurari, tehnica , inaparenta in efectele lirismului plenar intruchipat, isi vadeste existenta prin insuficienta . Poetul recade in abisul amuzical.

Plan de idei

-        cuvinte introductive

-        procedee artistice folosit pentru redarea sunetelor

-        imagini din poeziile lui Bacovia care contribuie la atmosfera

-        intonatie

-        ritm

-        cuvant de incheiere

[1]

---

                     

Comentariu

Lacustră

George Bacovia

Poezia Lacustră transmite un acut sentiment al singurătăţii, al izolării, ilustrând, întocmai ca Plumb, corespondenţa într-o stare fizică – a naturii – şi o stare psihică – a individului. Comuniunea om-natură este, însă, în alt registru decât cel mioritic-popular sau romantic. Intemperiile unei naturi ostile (cu ploi diluviene) exacerbează până la insuportabil, eul poetic bântuit de obsesii şi terorizat de singurătate. Mecanismul psihologic este identic, dar în Plumb este primordial sentimentul morţii, în vreme ce în Lacustră prevalează sentimentul singurătăţii.

Poezia a fost publicată în Cronica Moldovei, Bucureşti 1913, şi apoi a fost inclusă în volumul reprezentativ, Plumb, 1916, fiind concepută în anul 1900 şi definitivată în 1906.

Cele patru strofele poeziei, organizate simetric (prima şi ultima redând ca într-o “ramă” cadrul real al meditaţiei poetice, celelalte sugerând recluziunea într-un spaţiu imaginar, al visului marcat de coşmaruri şi obsesii) se grupează în jurul cuvântului cheie lacustră care, întocmai ca plumbul din poezia cu acelaşi titlu, este un “nod” de sensuri figurate, o metaforă simbol. În semnificaţiile acestuia trebuie căutate, aşadar, sensurile poeziei, deoarece exacerbarea senzaţiei de umed va conduce în final la crearea atmosferei poetice şi la transmiterea stării psihice. Cuvântul lacustră, însemnând de fapt “locuinţă lacustră”, face trimitere la locuinţele preistorice ridicate pe stâlpi la marginea sau în mijlocul lacurilor cu scopul de a oferi o minimă protecţie în faţa diferitelor primejdii. Poetul, izolat în camera sa, percepe ca pe o povară insuportabilă solitudinea (“sunt singur”), ca în cavoul din Plumb (“stam singur”). Nu este camera macedonskiană (“pustie şi albă”), nici cea eminesciană (cu focul pâlpâind în sobă), mediu propice scrisului, romantic, ci o cameră a suferinţei psihice, simbolistă, o cameră de tortură. Intemperiile de afară, care nu permit evadarea salvatoare, creează senzaţia captivităţii (“De-atâtea nopţi aud plouând”). Percepută sonor (“aud plouând”), ca în Plumb (“scârţâiau coroanele”), senzaţia dată de ploaia biblică este percepută de eul poetic ca o suferinţă universală, ca un plâns al materiei. Şi aici, ca în Plumb, auditivul (exterior) se transformă în tactil (interior), obiectivul în subiectiv. Ţârâitul nesfârşit al ploii de afară creează în interior senzaţia de umed: poetului i se pare că doarme pe “scânduri ude”, că este izbit în spate de un val. (În Plumb senzaţia era de frig). Sub imperiul acestor senzaţii se face translaţia în imaginar, camera poetului devine o locuinţă lacustră (nu un romantic Bagdad), înconjurată de ape şi bântuită de primejdii, iar poetul unul din acei primitivi terorizaţi de spaime (iar nu zeiescul emir macedonskian). Spaimele ancestrale ale fiinţei străbat istoria (“un gol istoric se întinde”) în somn (“dorm”), punând în evidenţă fragilitatea acesteia în faţa destinului. Ele devin coşmaruri (“tresar în prin somn”), accentuând sentimentul se insecuritate (“mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”; “simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”). Trezirea din somnul  agitat înseamnă întoarcerea din spaţiul imaginar în real (strofa IV), dar starea psihică e alta. Singurătatea asaltată de pluvial se transformă în spaimă şi aşteptare (“Tot tresărind, tot aşteptând”), întocmai cum în Plumb sentimentul morţii se converteşte în strigăt (“am început să-l strig”).

Starea poetică tipic bacoviană, nevroza, este generată de solitudine şi exacerbată de un factor climatic sau de mediu. La realizarea acesteia contribuie şi câteva elemente poetice formale: gerunziile (plouând, aşteptând), nehotărâte atâtea, atâta, repetiţiile (singur) etc.

Prăbuşirea lumii sub imperiul ploii  se circumscrie ideii bacoviene de dezagregare, iar fiinţa umană, în singurătatea ei ancestrală, trăieşte acut senzaţia sfârşitului într-o aşteptare înspăimântată.

Lacustra

George Bacovia

Lacustra

De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind...
Sint singur, si ma duce un gind
Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scinduri ude,
In spate ma izbeste-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri ma gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind...
Sint singur, si ma duce-un gind
Spre locuintele lacustre.